Presetări
Nu există lumi paralele, ci doar întorsături de situaţii. Leneşă cum sunt, şi mai mult, dornică de a crede în rădăcinile acelor normalităţi pe care le pretind cu atâta naturaleţe, tind să cred în orice probabilitate minimă, dar posibilă salvatoare a bunăstării mele sechestrată de polemici zilnice şi de neevitat. Dar sunt un om cu picioarele pe pământ (acum.., iar faptul că realizez când plutesc şi când paşesc pe asfaltul care mă duce unde TREBUIE nu unde vreau mă face să mă apreciez destul de multişor în momentul de faţă), de aceea nu îmi permit să inventez scuze fantastice pentru lucrurile care se întâmplă în afara ariei mele de acceptare. Sunt pusă în faţa unor lucruri care, fără niciun dram de exagerare, îmi schimbă viaţa cu totul. Le accept din start pentru că aşa m-am reconstruit, iar presetările sunt presetări.. dar nu pot ignora caracterul şocant al unor întamplări. În acele momente mă simt slabă pentru că îmi pasă.. şi cel mai probabil aşa este, pentru că altă explicaţie nu găsesc. Mai ales când şocul durează puţin, intensitatea lui abia ajunge la nivelul de frustrare, iar apoi subiectul şocant de inacceptabil, înfiorător de trist, regretabil de jenant, devine cel mult amuzant, ori dispare în neantul spre care indiferenţa mea îl îndrumă. Ah… şi sunteţi toţi apologeţi, şi toţi mă aşteptaţi pe mine, o EU pe care nu o (mai?) cunosc, dar simt că o dispreţuiesc… şi uite cum, în final, dau startul unei noi polemici interioare: sunteţi voi cei care v-aţi schimbat sau eu ? Pentru că sunt leneşă şi pentru că îmi place ideea de evoluţie ce se naşte din deducţia asta… aleg să concluzionez urmatoarele: 1.ne-am schimbat toţi. 2.a)vom accepta provocarea, b)vom pleca pe drumuri separate. Atât şi niciun strop de poezie nicăieri… bine, poate doar unul: Şi dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau ! Nimic mai adevărat…
