Marjane Satrapi et moi
În ultimele 3 zile am revăzut Persepolis de 3 ori. Fiind în punctul în care o iau de la zero (din nou), am analizat asemănările nefericite dintre mine şi Marjane: oricâte s-ar fii întamplat în copilărie, orice rău exterior.. abia ne-a atins. Am avut amândouă avantajul unor părinţi care au ştiut să ne fie scut. Am luat-o amândouă teleleu când am plecat de acasă.. deh! cică vremurile, oamenii.. mereu e (alt)cineva de vină. Adevărul e că am mierlit-o şi ne-am întors tot la ei, oamenii în fața cărora capul nu poate să ţi se plece pentru că oriunde ţi-ai rătăci privirea, ei ţi-o găsesc. Nici eu nu vreau să mă întrebe nimeni, nimic, niciodată. Nimic din ce constaţi că a fost (doar!) o greşeală şi o prostie nu merită discutat. Prefer să îmi pierd timpul lăsându-le impresia că lenevesc.. şi între timp să mă adun. Le împrumut din calm şi din normalitate. Mă regăsesc pe mine aia mică şi-mi dau o mamă de bătaie. Şi-mi prinde bine. Marjane a trecut printr-o revoluţie şi un război şi ce a doborât-o a fost o serie de eşecuri sociale şi sentimentale.. Toţi avem acel ochi de tigru (eye of the tiger) şi suntem suficient de slabi să-l rătăcim tocmai prin buzunarele celor care ne-au facut rău. În final… cei care îţi vor fii mereu aproape, vor scoate iepuri din joben ori de câte ori vei avea nevoie. Şi dacă vrei să crezi că asta nu te poate ajuta, vei ajunge s-o încerci fie şi doar din lipsă de altceva. Eu aşa am facut… şi nu trece 1 secundă în care să nu mă bucur că sunt aici, că sunt lăngă ei şi că mi-am scos într-un final capul din fund. Ghiocei !
