Gold Dust

Cresc  exponenţial,  exponentul trădând culoarea (asta doar eu o ştiu). Nu mă mândresc, nu mă felicit, doar continui să colecţionez momente şi oameni. Mi-s dragi oamenii ăştia. (Dar) E ca şi cum aş aburi un geam continuu şi-aş tot mâzgăli acolo buburuze,  nasturi şi ce mai obişnuiesc eu să mâzgălesc… Mă tot sâcâie găndul că am lăsat târziu să iasă la lumină curcubeul din vene (..?). E frumos tare s-o ard aşa cu oameni coloraţi… dar.. de Gold Dust cine ştie ? Îmi pare că devin transparentă. Sunt aici, dar parcă sunt degeaba. [Unde e întrerupătorul ??]

 And another one bites the dust ! :|

Exaltări ale sufletului reprezentând metamorfozele continue ale tristeţilor în bucurii- proces circular. Continuu trag concluzii pertinente care sunt înlocuite cu rivalele lor, la fel de pertinente. E obositor şi sunt înfrântă din start de mine însămi. Dar asta înseamnă că tot eu am triumfat… Zadarnic, căci nu mă hotărăsc pe-o latură a personalităţii mele, şi pierd neîncetat în faţa mea, o eu care nu seamănă prea mult cu mine. Şi acţionez antagonic. Iar în ciuda firii mele, cer ajutor. Şi mi-este refuzat. Revolte şi începuturi promiţătoare de mizantropie… dar mă linişteşte subit orice neînsemnătate, care face parte din aceeaşi categorie cu declanşatoarea de dezastre. Sunt ciudată momentan, şi nimeni nu m-ajută. Ştiu sigur că singură n-am să reuşesc, astfel că singura soluţie e mizantropia ca mască deasupra tuturor eu-rilor mele. Şi trag de timp sperând…

Nu există lumi paralele, ci doar întorsături de situaţii. Leneşă cum sunt, şi mai mult, dornică de a crede în rădăcinile acelor normalităţi pe care le pretind cu atâta naturaleţe, tind să cred în orice probabilitate minimă, dar posibilă salvatoare a bunăstării mele sechestrată de polemici zilnice şi de neevitat. Dar sunt un om cu picioarele pe pământ (acum.., iar faptul că realizez când plutesc şi când paşesc pe asfaltul care mă duce unde TREBUIE nu unde vreau mă face să mă apreciez destul de multişor în momentul de faţă), de aceea nu îmi permit să inventez scuze fantastice pentru lucrurile care se întâmplă în afara ariei mele de acceptare. Sunt pusă în faţa unor lucruri care, fără niciun dram de exagerare, îmi schimbă viaţa cu totul. Le accept din start pentru că aşa m-am reconstruit, iar presetările sunt presetări.. dar nu pot ignora caracterul şocant al unor întamplări. În acele momente mă simt slabă pentru că îmi pasă.. şi cel mai probabil aşa este, pentru că altă explicaţie nu găsesc. Mai ales când şocul durează puţin, intensitatea lui abia ajunge la nivelul de frustrare, iar apoi subiectul şocant de inacceptabil, înfiorător de trist, regretabil de jenant, devine cel mult amuzant, ori dispare în neantul spre care indiferenţa mea îl îndrumă. Ah… şi sunteţi toţi apologeţi, şi toţi mă aşteptaţi pe mine, o EU pe care nu o (mai?) cunosc, dar simt că o dispreţuiesc… şi uite cum, în final, dau startul unei noi polemici interioare: sunteţi voi cei care v-aţi schimbat sau eu ? Pentru că sunt leneşă şi pentru că îmi place ideea de evoluţie ce se naşte din deducţia asta… aleg să concluzionez urmatoarele: 1.ne-am schimbat toţi. 2.a)vom accepta provocarea, b)vom pleca pe drumuri separate. Atât şi niciun strop de poezie nicăieri… bine, poate doar unul: Şi dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau ! Nimic mai adevărat…

Nu contenesc din admiratul părţilor nou dezvelite ale sufletului meu, mai dezinvolt ca niciodată. Mă bucur de fiecare secundă cu mine, mă mângâi pe cap si mă felicit cu aceeaşi plăcere cu care mă admonestez la nevoie. Îmi zâmbesc capilarele din cele mai puerile motive, şi chiar dacă dispun de motivaţie bine întemeiată pentru a avea altă stare, o ignor cu bună ştiinţă. Evit orice agitaţie, complicaţie, situaţie şi/sau persoană problematică, nu în sensul că ma sustrag de la ceva ce ar avea nevoie de ajutorul meu, ci în sensul de ”am demisionat şi m-am mutat in Bahamas” (fac un laitmotiv din asta). Refuz cu vehemenţă orice nu îmi face plăcere să fac la momentul în care mi se propune, şi tot ce fac constructiv e să intentez anemic în direcţia necesară indiferent de magnitudinea nevoii sau dorinţei. Pentru că nu îmi doresc nimic extraordinar de mult, şi ceea ce vreau pe moment îmi trece repede, deci un eşec nu e deloc o problemă. Ca să-mi fac un compliment, voi spune că dau cuvântului ”blazat” un sens bun. Ha! Dau în autism. Şi ce dacă? Îmi e bine.

În ultimele 3 zile am revăzut Persepolis de 3 ori. Fiind în punctul în care o iau de la zero (din nou), am analizat asemănările nefericite dintre mine şi Marjane: oricâte s-ar fii întamplat în copilărie, orice rău exterior.. abia ne-a atins. Am avut amândouă avantajul unor părinţi care au ştiut să ne fie scut. Am luat-o amândouă teleleu când am plecat de acasă.. deh! cică vremurile, oamenii.. mereu e (alt)cineva de vină. Adevărul e că am mierlit-o şi ne-am întors tot la ei, oamenii în fața cărora capul nu poate să ţi se plece pentru că oriunde ţi-ai rătăci privirea, ei ţi-o găsesc. Nici eu nu vreau să mă întrebe nimeni, nimic, niciodată. Nimic din ce constaţi că a fost (doar!) o greşeală şi o prostie nu merită discutat. Prefer să îmi pierd timpul lăsându-le impresia că lenevesc.. şi între timp să mă adun. Le împrumut din calm şi din normalitate. Mă regăsesc pe mine aia mică şi-mi dau o mamă de bătaie. Şi-mi prinde bine. Marjane a trecut printr-o revoluţie şi un război şi ce a doborât-o a fost o serie de eşecuri sociale şi sentimentale.. Toţi avem acel ochi de tigru (eye of the tiger) şi suntem suficient de slabi să-l rătăcim tocmai prin buzunarele celor care ne-au facut rău. În final… cei care îţi vor fii mereu aproape, vor scoate iepuri din joben ori de câte ori vei avea nevoie. Şi dacă vrei să crezi că asta nu te poate ajuta, vei ajunge s-o încerci fie şi doar din lipsă de altceva. Eu aşa am facut… şi nu trece 1 secundă în care să nu mă bucur că sunt aici, că sunt lăngă ei şi că mi-am scos într-un final capul din fund. Ghiocei !